News

Noi si proaspete.

MUNTII BUCEGI, PARCARI, PORUMB FIERT, MAGNETI, SELFIE STICKS, WC – 3 LEI

de Ciprian Cristea

Nu am mai fost in Bucegi de multi ani, nu mai stiu cati, oricum inainte de era Elena Udrea. Pana in weekend-ul asta. Experienta a fost suprinzatoare. Nu stiu daca este cel mai potrivit termen, dar nu gasesc altul. Madam Udrea declara urmatoarele: „Am fost pe acolo. E o zona absolut superba, care iti ofera un peisaj incredibil. De altfel, el a fost denumit chiar Transbucegi. Mi se pare extraordinar ca poti ajunge acum la Babele, cu masina. Cred ca este o mina de aur pentru cei care investesc in turismul din zona, dar si o bucurie foarte mare pentru turisti”. Si mie mi se pare extraordinar, dar nu in sensul in care i se pare extraordinar doamnei fost ministru.

In primul rand niste lamuriri. Soseaua a primit numele de „Transbucegi” si nu prea e „trans”, adica ajunge pana aproape de Cabana Padina, nu traverseaza masivul. A fost inaugurata cu mare pompa, dar nu e gata. Initial, fosta ministresa se lauda cu o sosea care va lega Sinaia de Bran, dar nu e asfaltata nici pe jumatate. As putea spune ca, din fericire, nu e asfaltata nici pe jumatate. Surpriza, nici partea asfaltata nu e gata. Pe zone intinse nu exista parapeti de protectie sau marcaje rutiere.

Ora 08.30, ajungem la telecabina din Busteni. Ne-am trezit la 05.30 din dorinta de a fi cat mai devreme la telecabina, ca sa nu prindem coada. Am ajuns noi devreme, dar coada tot iese din caldire si o inconjoara pe trei laturi. Inca o ora si probabil o inconjoara de tot. In telecabina incap vreo douazeci de persoane, pleaca aproximativ din treizeci in treizeci de minute. La un calcul estimativ avem de asteptat trei sau patru ore. Dar nu asteptam, pentru ca, sub sloganul „urcati cu telemasina, coborati cu telecabina”, intreprinzatorii locali te duc, pentru patruzeci de lei/persoana, pana la Piatra Arsa. Drumul dureaza patruzeci de minute dupa spusele intreprinzatorilor, o ora in realitate. Asa ca preferam varianta cu „telemasina”. Soseaua care urca pe Bucegi e aglomerata ca pe Valea Prahovei. Cand soseaua ministresei ajunge pe platou, dam cu ochii de zeci de masini oprite in parcari. Nu poti rata peisajul superb fara sa-ti faci un selfie, ar fi de prost gust. Turistii nu se uita la munti, se uita la telefoane. Ajungem la Piatra Arsa. Vedem cabana de la departare, dominata de o mare parcare. Intreprinzatorul local ne lasa la cateva sute de metri de cabana, drumul e intesat de masini parcate pe ambele sensuri.

O apucam spre Babele, noi si inca vreo cateva sute de persoane. Doar niste rataciti au ghete, bocanci, rucsacuri, ii poti numara pe degete. In rest, tenisi, balerini, pantofi, oamenii sunt imbracati lejer, de vara. Par in plimbare pe faleza din Mangalia. Dam de prima taraba care vinde porumb fiert/copt si clientii nu lipsesc. Nu e singura taraba, pana la Babele poti sa-ti cumperi porumb, zmeura, apa, magneti de bucatarie, bratari, bete telescopice, bete pentru selfie si alte zdranganele. Din cand in cand ne umple de praf cate un 4×4 care ignora bariera de le Piatra Arsa. Soferii sunt pe acelasi tipar, grasi si cu maiou mulat.

Ajungem la Babele, lume cat in Piata Sfatului din Brasov, duminica la pranz. Accesul la WC – 3 lei. Alegem sa il ignoram. Un individ intra in cabana si vrea sa arunce coceanul rezultat in urma ingurgitarii unui porumb fiert. Nu are voie, nu l-a cumparat de la cabana. E dat afara, cauta un cos de gunoi, fara succes. Nu exista. Acum coceanul zace cu siguranta undeva la umbra Sfinxului. Noroc ca e biodegradabil. Daca tot am ajuns pana aici, zic sa facem o poza la Babe sau la Sfinx. Nope, imposibil. Respectivele obiective turistice sunt sechestrate de oameni cu telefoane si tablete care isi fac, evident, selfie-uri.

O luam spre Varful Omu intr-un mars in coloana. Imaginea imi aduce aminte de scena din Ice Age in care toata fauna migreaza de frica glaciatiunii. Aici fauna face turism. Confratii nostri cu bocanci – la fel de putini. Un anumit aspect sare usor in ochi, „montaniarzii” nu beau apa. Au cu ei PET-uri de Cola, Pepsi sau orice altceva, nu lipseste nici berea la cutie. Depasim un tatic care urla la ai mici in timp ce consuma din mers si cu pofta dintr-o punga de seminte. Drumul pana la Omu nu are nevoie de marcaj. Poti sa te iei dupa PET-uri, pungi, pachete de tigari si alte marturii ale continuitatii noastre pe aceste meleaguri, din cele mai vechi timpuri si pana astazi.

Ajungem la Omu. Plin. Cabana nu are cos de gunoi, asta e primul lucru pe care il remarcam. Daca o intrebi pe doamna de la tejghea ce sa faci cu resturile, iti spune sa te descurci. Bagam PET-urile ramase in urma consumului de apa in ruscac si le luam cu noi. Altii nu o fac, le lasa pe drum.

Dupa scurta oprire la Omu o luam spre Malaiesti. Ca prin minune, gloata dispare, drumul e mai greu, nu e pentru toata lumea. In urma nostra mai vine un singur grup de „pantofari”. Nu trebuie sa-i vezi ca sa-ti dai seama ca sunt in urma ta. Ii auzi de la departare, vorbesc tare si fac glume proaste. In rest, doar de-ai nostri, din aia in bocanci si care te saluta cand te intalnesc pe poteci.

Trecem printre peretii abrupti si semeti ca printr-o catedrala enorma si in sfarsit ne bucuram de munte. Si o tinem asa in urmatoarele cateva ore pe traseul Malaiesti – Tache Ionescu – Poiana Izvoarelor. Ne intalnim cu multe grupuri, ne salutam, ne dam prioritate pe potecile inguste, schimbam cateva vorbe si suntem cu totii prieteni. Cabana Poiana Izvoarelor ne aduce din nou aproape de civilizatie. Cand mai avem putin pana la cabana, intalnim un cuplu, el in pantofi, ea in balerini. Trecem pe langa ei si ii salutam. Ei pe noi nu, probabil au avut ulterior o discutie incercand sa-si dea seama „de unde naiba ne stiu aia trei”.

La Poiana Izvoarelor ne intampina un grup de grataragii, vreo zece. Barbati burtosi doar in pantaloni scurti care beau, plus sotiile aferente care fac gratarul. Ii salutam, ne invita la un mic, refuzam politicos si intram in cabana sa ne realimentam cu apa. La tejghea, un turist se cearta cu cabanierul. A venit pana aici trei ore pe jos si la cabana nu mai au bere. E prima cabana la care ajunge el si nu au bere.

Realimentam si plecam spre Gura Diham. Depasim un domn si el suparat ca nu au bere la cabana. Sotia domnului e multumita: „ai baut destul azi, o sa-ti bei mintile”. Domnul nu are replica. Suntem obositi, ne dor picioarele, suntem arsi de soare si bucurosi ca ajungem la Gura Diham. Dar bucuria trece repede. Gura Diham arata ca o zi de targ la tara. Terase, chioscuri cu de toate, nelipsitul kurtos kalacs, fum de la gratare si muzica la maxiumum si de toate felurile. Valea arata ca o tabara de refugiati, una peste alta stau rulote, corturi, dusuri improvizate. De peste tot se ridica fumul gratarelor si muzici. Suntem rupti de oboseala, asa ca luam un taxi pana in Busteni. Nu avem de asteptat, sunt o gramada. Admiram de la fereastra taxiului tabara de refugiati care se pierde in norul de praf si de fum si ne felicitam pentru alegerea facuta.

Muntii Bucegi sunt declarati parc national si arie protejata. Doar teoretic sunt protejati prin lege, practic, in zona platoului sunt un dezastru. Intr-o zona in care exista doua telecabine pentru accesul facil, se contruieste o sosea total inutila care a costat cincizeci de milioane de lei. Asta in conditiile in care soseaua Sinaia – Targoviste arata de douazeci de ani ca dupa un bombardament. Ma intreb ce se intampla daca arunci un PET gol in Parcul National Yellowstone. Ar trebui sa invatam de la americanii aia prosti si care au doar un pic de istorie, nu ca noi, milenarii. Prostii astia de americani au declarat Yellowstone „Parc national” in 1872. Ai nostri ca brazii si-au adus aminte de Bucegi in 1990, chiar daca zona a fost propusa ca arie protejata in 1936. Macar dacologii aia bezmetici sa faca ceva pentru taramurile strabunilor. Apropo, n-am vazut nici urma de aura sfanta in jurul Sfinxului si nici n-am dat de vreun tunel energetic prin zona. Incep sa cred ca nu sunt dac 100%. Trebuie sa am o discutie serioasa cu familia.

 

Articole, Ce mai facem?